Ne-am intors din America de Sud chiar inainte de sarbatorile de iarna si, luata de valul activitatilor specifice acestora, nu mi-am securizat amintirile din ultima calatorie care, as zice a fost un pic excentrica. Chiar ma gandeam la un moment dat, daca nu m-am aventurat prea tare luandu-mi toata familia, inclusiv nepotii, tocmai la capatul pamantului.
Prima parte a vacantei a fost cea mai placuta pentru toata lumea pentru ca vremea era foarte frumoasa si obiectivele foarte interesante. Am zburat cu Air France pana la Buenos Aires. Nu a fost o alegere fericita pentru zbor pentru ca am avut o escala de sapte ore in Paris. Cred ca varianta cu KLM cu care au zburat copiii mari, e mai buna.
Odata ajunsi, ne-am cazat la Palace Duhau, un hotel dragut si foarte bine plasat din reteaua Hyatt.
Dupa ce am mancat empanadas (un fel de placinte umplute cu diferite feluri de carne sau legume) la un restaurant recomandat de sofer ca fiind foarte bun, am pornit prin imprejurimi. N-am putut să trecem pe langa ficusii seculari fara sa facem cateva poze.
Primul obiectiv a fost cimitirul Recoleta.
Sincer, nu prea am avut sentimentul ca ma aflu intr-un cimitir, mai degraba un orasel in miniatura, fiecare cavou aratand ca o casa in stil egiptean sau roman sau un magazin de lux.
Punctul de atractie este mormantul Evitei Peron, fosta sotie a presedintelui Argentinei, Juan Peron, atat de iubita, mai ales de catre patura sociala saraca.
Decedata foarte tanara, in 1953, din cauza unui cancer de col uterin, corpul ei neinsufletit a fost plimbat prin lume timp de 20 de ani si repatriat in 1973, si abia in 1982 inmormantat in Recoleta.
Buenos Aires are multe de oferit, e chiar un oras impresionant si surprinzator. Uneori ai impresia ca te afli intr-o capitala europeana, alteori in favelas in Rio. Pentru argentinienii bogati, Europa era etalonul luxului si cei care isi permiteau copiau cladirile de acolo care le placeau. Desi orasul cuprinde 48 de cartiere, eu as imparti orasul cam in 4 zone mai mari: zona eleganta cu vile, palate si parcuri,
zona pitoreasca din La Boca (locul unde s-a nascut tangoul),
zona moderna de-a lungul raului (cartierul Puerto Madero, unde se afla multe restaurante si cluburi de noapte și monumentul Puente de la Mujer)
si zona unde traiesc oamenii saraci, gen favelas.
In mijlocul acestor zone se afla si cel mai larg bulevard din lume, Avenida 9 de Julio (denumit dupa ziua Independentei), cu 18 benzi de circulatie. Acesta se intinde intre Piata de Mayo si Plaza del Congreso.
Printre celelalte obiective vizitate au fost Casa Rosada,
care este sediul guvernului, Catedrala Metropolitana
si strazile pietonale, precum strada Florida.
La distanta de doua ore de zbor de Buenos Aires se afla cascada Iguazu. Nu am cuvinte si nici imagini care sa va descrie spectacolul oferit de aceasta minune a naturii. Trebuie sa fii acolo sa o vezi si sa o simti. Noi am explorat-o din toate unghiurile: o zi partea argentiniana, o zi cea braziliana si zbor cu elicopterul deasupra ei. Sunt 270 de caderi de apa, cea mai mare fiind Gatul Diavolului, care se intaind pe 2,7 km, asezate in forma de U. Cam 80% din cascada se afla pe teritoriul Argentinei si 20% pe taramul brazilian. Cu toate ca Argentina are cea mai mare parte, spectacolul mai mare poate fi vazut din Brazilia.
Hotelul Melia la care am stat in Parcul National Iguazu (Argentina) este unul la care merita sa iti petreci mai multe zile, confortul, serviciile dar mai ales privelistea pe care le ofera fiind de exceptie.
Intorsi in portul din Buenos Aires, ne-am imbarcat pe Celebrity Eclipse pentru o croaziera de 14 zile. Vasul a ramas in port prima noapte, asa ca am mai avut timp la dispozitie sa vizitam orasul si sa mergem la o cina cu spectacol de tango. In drum spre locatie, La Ventana,
ghidul ne-a dat cateva informatii despre tango care, desi se numeste argentinian, el a fost creat de catre imigranti, continand elmente din mai multe zone ale lumii, liantul fiind milonga, original din Argentina si Uruguay. Jorge Luis Borges a numit tangoul „un gand trist care se danseaza”. O perioada a fost interzis fiind considerat un dans prea lasciv si vulgar, dar, iarasi, cei care isi permiteau sa calatoreasca au vazut, de exemplu, ca la Paris, era deja un dans practicat de inalta societate si au inceput sa il promoveze din nou. In La Boca poti vedea perechi de dansatori pe strada.
Primul port in care am oprit dupa plecarea din Buenos Aires a fost Punta Del Este, in Uruguay. Desi imi imaginam Uruguay ca fiind o tara saraca, nu pare deloc asa, este chiar foarte civilizata. In Punta Del Este am vazut case coloniale foarte frumoase dar si cladiri inalte si moderne. Punctul forte a fost Casa Pueblo, casa artistului Carlos Paez Vilaro, pictor, sculptor, scriitor, compozitor si… constructor. El a facut aceasta casa uriasa pe parcursul a 30 de ani care are acum zeci de apartamente si camere, pornind initial de la o casuta din lemn pe plaja, ce se dorea a fi studioul sau. Primele etaje de sus sunt muzeu, celelalte in jos, spre mare, fiind acum hotel. Seamana cu casele din Santorini, dar si cu casele lui Gaudi, prin formele sale rotunjite.
Un alt punct turistic interesant este sculptura de pe plaja ce reprezinta o mana care iese din nisip. Are mai multe denumiri: Mana, Omul care se ineaca, Omul care se salveaza … cred ca fiecare cum si-a imaginat.
Dupa inca o zi de navigat pe mare, am ajuns in Patagonia, taram pe care il credeam cand eram copil ca fiind imaginar, undeva la capatul pamantului. Portul in care am ancorat, a fost Puerto Madryn. De acolo am mers aproape 200 de km cu masina prin stepa, pana la rezervatia San Lorenzo, in nordul Peninsulei Valdes. Pe drum am vazut zeci de guanaco, foarte asemanatoare cu lama sau alpaca.
Ajunsi la ocean am putut admira de la distanta lenesii lei de mare si elefantii de mare.
Spectacolul extraordinar a fost insa cel oferit de cea mai mare colonie continentala de pinguini Magellan din lume. Era uimitor sa te plimbi printre sute de pinguini care uneori veneau la picioarele tale si pe care, daca ghidul nu ne-ar fi atras atentia ca isi pot pierde mirosul si nu isi mai gasesc cuibul, cu siguranta i-am fi mangaiat. Pinguinii erau veniti de la 5000 de km distanta, aici fiind locul unde puteau sa isi depuna ouale si sa aiba grija apoi de pui. Din pacate, numai 50% dintre pui supravietuiesc iar varsta medie la care pot ajunge este de 30 de ani.
Dupa inca o zi pe mare, am fost anuntati ca am ajuns la Cape Horn, cel mai sudic punct al Americii de Sud, situat in arhipeleagul Tara de Foc, locul unde se intalnesc oceanele Atlantic si Pacific. Nu pot sa va spun ca am vazut cine stie ce, pentru ca nimeni nu a coborat de pe vas, dar ideea ca am ajuns in acel loc era una emotionanta. Am putut vedea de la distanta Monumentul Albatros, ridicat in memoria marinarilor morti si farul de pe Insula.
Pana la deschiderea canalului Panama, pe aici era traseul vaselor si era unul periculos din cauza vanturilor puternice si a valurilor uriase, multe dintre ele scufundandu-se.
Cand am ajuns in Ushuaia, cel mai sudic oras de pe glob, a trebuit sa ne punem pe noi toate hainele groase pe care le aveam de-acasa, frigul umed fiind foarte greu de suportat.
Pe parcusul unei zile, am avut parte de toate fenomenele meteorologice: ploaie, lapovita, ninsoare, cate un pic de soare dar permanent un vant si frig care iti intra efectiv in oase – nu-i de mirare, daca ne gandim ca la numai 1000 km indepartare, se afla Antartica. Am mers pe malul canalului Beagle si am vizitat cel mai sudic oficiu postal, de unde ne-am trimis singuri vederi acasa.
Am vazut si cateva lacuri frumoase, printre care si Acigami
si ne-am plimbat cu trenuletul turistic prin parcul national,
unde majoritatea copacilor sunt plini de niste plante parazite comestibile.
Am fost, de asemenea, sa vedem si locul unde se termina Panamericana, reteaua de drumuri care strabate America din Alaska pana in Tara de Foc.
La plecarea din Ushuaia, nu am omis sa ne luam si certificatele care atesta faptul ca am ajuns pana la capatul lumii.
Am plecat din Tara de Foc, care se numeste asa pentru ca atunci cand exploratorii europeni au trecut prin stramtori au vazut focurile indigenilor care ardeau permanent, catre Uruguay. Navigarea pe canalul Beagle, spre stramtoarea Magellan, ne-a oferit ocazia sa vedem un lant de ghetari cu nume de tari europeene: Olanda, Italia, Franta, Germania, Romanche (care vrem noi sa credem ca e Romania) si Spania. Cu toate ca este o priveliste frumoasa, este in acelasi timp si o experienta trista, pentru ca poti vedea cum se topesc si cum formeaza la baza un strat de apa dulce de alta culoare.
Punta Arenas din Chile nu ne-a impresionat cu nimic, dar m-am bucurat sa pot spune ca am calcat si pe pamant Chilian, fiind a 74a tara punctata de noi.
Am avut apoi 3 zile de croaziera pe Oceanul Atlantic, in care am putut sa admiram superbe asfintituri, sa facem plaja la piscina de pe vas si sa ne petrecem timpul in familie.
Am revenit apoi in Uruguay, de data asta in capitala, Montevideo, un oras destul de cochet, cu 1.3 milioane de locuitori din cei 3.5 cat are toata tara. Am vizitat doar centrul vechi al orasului, Ciudad de Vieja, care este chiar pitoresc. Se spune ca numele orasului vine de la un navigator portughez care a zis „monte vide eu” („eu vad un munte”), desi nu inteleg ce munte ar fi putut vedea, intrucat toata suprafata Uruguay-ului este aproape plana. Era, probabil, Fortaleza del Cerro, așezată pe cel mai înalt deal(134m).
Cea mai reprezentativa piata este Piata Independeti, care este inconjurata de cladiri foarte frumoase, noi si vechi.
Pana acolo am mers pe stradute pietonale, marginite de cladiri vechi si frumoase, dar din pacate multe dintre ele nerenovate.
Frumoasa si impresionanta este si catedrala orasului – Catedrala Metropolitana, construita in stil neoclasic.
Nu pot sa spun ca a fost o calatorie chiar usoara pentru ca a durat 3 saptamani si am ajuns si in locuri in care nu ne-am simtit confortabil din punct de vedere termic, sau pentru ca au fost si cam multe zile de navigare. Cu toate astea, si eu si ceilalti membri ai familiei, am ramas cu amintiri la pas deosebit de frumoase.
